344 de zile cu tine

Daca nu ma insel, desi mi se intampla constant in ultimele zile, Henry Miller spunea: “Ca sa uiti o femeie trebuie sa o transformi in literatura”. M-am gandit sa urmez sfatul, declinat la feminin, chiar daca nu am cunoscut suficienti barbati incat sa scriu un roman inchegat. Si am sa ma antrenez creionand un ultim capitol despre tine.

Complexitatea relatiei dintre un barbat si o femeie e data de tumultul si spasmele separarii.

In cuplu, iubim liniar, cu o anume constanta premeditata. Ne dozam astfel sentimentele pentru a supravietui dilatarii timpului. Asa ca amintirile pregnante, nu sunt cele din perioada in care periutele noastre de dinti au impartit intimitatea aceluiasi suport stramt. Revad paharele de absinth din noptile in care tu plecai cu cearta de acasa, ma umple entuziasmul discutiilor despre fotbal din Vama, in prima dimineata a anului, senzatia de tristete nefireasca de la Balcic, in pragul unei anume porti, retraiesc discutiile iscate de comportamentul tau intruziv. Am in podul palmei imprimata textura canapelei de piele rosie de la Gara de Nord si memoria olfactiva a caserolelor goale de la Trenta Pizza care nu au edulcorat asteptarea deciziei tale - poate luata deja la acel moment - in favoarea mea sau a ei. Cucerirea Jepilor, neasteptata revedere de la mare, prima noapte in casa parintilor tai, la intoarcerea in avansata stare de ebrietate de la un surprise party, dezastruoasa intalnire cu clanul alor mei. Cuvintele. Necuvintele. Caci cu tine am impartit cele mai intense taceri.

Am ales – si bine am facut - sa traiesc cu egoism noptile clorotice, de lepadare buimaca de lucrurile tale, de gesturi, de idei. Am incercat, fara voia mea, egoismul de a simti exploziv. Si-ti raspund, desi nu m-ai intrebat demult, ca sunt fericita.