Trecut-a anul.
Spasita ma intorc ca o Lolita risipitoare si mi te inchipui recitandu-mi din
Minulescu, in nemasurata ta gratitudine de amant mai varstnic: “eu stiu c-ai sa
ma-nseli chiar maine/dar fiindca azi mi te dai toata/am sa te iert-/ e vechi
pacatul/ si nu esti prima vinovata!...”. E lesne de inteles ca pretuiesc latura
ta desueta, convinsa fiind ca de-acolo-ti tragi fecunditatea. Ce nu reusesti sa
controlezi tu, dragul meu, este ce se intampla intre de fiecare data cand ma
intorc.
Te-am
prevenit ca-mi cumpar plecari mai ceva ca aeroportul Henri Coanda, doar ca am
omis sa-ti dau heads up inainte de fiecare. Ultima oara, te-am
lasat sa rememorezi tabela de departures, nu fara sa-ti recit un plec
tardiv de pe un ecran lat de cinematograf, recunoscandu-ti viclean ca ma
bucuram ca te bucurai de mine.
Chiar
si-asa, m-am trecut. Si m-ai trecut. Degeaba ma intorci si ma rogi sa tac, n-ai
sa-mi mai asculti ticaitul. Nu o sa mi se mai propage prin straturile celulare
ca apoi sa-mi strapunga tegumentul, vibrand ca apa sub bataia cu pietre.
Trairile flamboaiante nu mai sunt pentru mine cum - am descoperit de curand -
nici tehnica inmultirii numerelor naturale nu mai e.
Spasita se
intoarce Lolita maica-mii si, spre deosebire de nimfeta lui Nabokov, cochetaria
ei sta in a continua sa scrie intortocheat.
Din
genunchi,
L.
