joi, 10 februarie 2011

344 de zile cu tine


Dacă nu mă înşel, deşi mi se întâmplă constant în ultimele zile, Henry Miller spunea: “Ca să uiţi o femeie trebuie să o transformi în literatură”. M-am gândit să urmez sfatul, declinat la feminin, chiar dacă nu am cunoscut suficienţi bărbaţi încât să scriu un roman închegat. Şi am să mă antrenez creionând un prim capitol despre tine.

Complexitatea relaţiei dintre un bărbat şi o femeie e dată de tumultul şi spasmele separării. În cuplu, iubim liniar, cu o anume constanţa premeditată. Ne dozăm astfel sentimentele pentru a supravieţui dilatării timpului. Aşa că, amintirile pregnante nu sunt cele din perioada în care periuţele noastre de dinţi au împarţit intimitatea aceluiaşi suport strâmt. Revăd paharele de absinth din nopţile în care tu plecai cu ceartă de acasă, mă umple entuziasmul discuţiilor despre fotbal din Vamă, în prima dimineaţă a anului, senzaţia de tristeţe nefirească de la Balcic, în pragul unei anume porţi, retrăiesc înfruntările iscate de comportamentul tău intruziv. Am imprimată în podul palmei textura canapelei de piele roşie din apartamentul de la Gara de Nord şi memoria olfactivă a caserolelor goale de la Trenta Pizza care nu au edulcorat aşteptarea deciziei tale - poate luată deja la acel moment - în favoarea mea sau a Ei. Cucerirea Jepilor, neaşteptata revedere de la mare, prima noapte în casa parinţilor tăi, la întoarcerea în avansată stare de ebrietate de la un surprise party, dezastruoasa întâlnire cu clanul alor mei. Cuvintele. Necuvintele. Căci cu tine am împărţit cele mai intense tăceri.

Am ales – şi bine am făcut - să trăiesc cu meschinărie  nopţile clorotice, de lepădare buimacă de lucrurile tale, de gesturi, de idei. Am încercat, făra voia mea, egoismul de a simţi exploziv. Şi-ţi răspund, deşi nu m-ai întrebat demult, că sunt nefericită.
                                                     
 ****

Rar, aşa iubesc eu.
Iar când o fac, te-nvăţ pe deasupra şi te pot recita dintr-o suflare, ca pe cea dintâi poezie. Ţi-am trăit copilăria şi intuiesc capitole din viaţa-ţi urzicată de dramolete. Ştiu să-ţi desenez unghiile roase atent, să redau din memorie  numărul exact al genelor ce-ţi umbresc ochiul stâng şi-ţi anticipez, în gând, reacţii creionate de sprâncene.
Pentru că atunci când ai 24 de ani şi un băiat îti spune că a adormit plângând din dragoste pentru tine, îl crezi. Memoria şi ventriculele ţi se expandează cât să îţi aminteşti plenar, iar  fiecare flashback vine să sfărâme zidurile pentru care tu ai turnat cărămizi din furii şi nesomn.
Îţi ştiu toate versurile, au rămas înfierate în locul acela unde somnul căptuşeşte pleoapele grele de plâns. Rimele m-au târât adeseori pe gresia din baie şi doar ritmul lor singur mi-a vibrat pe sub rochii în ultimii ani.
Când nu iubesc, vând metafore, prostule. Numai pe mine m-am dat întreagă, pe un pumn de clipe de somn pufos, în primăvara în care tu te-ai trezit mai devreme.

****

Cuvintele. Nu le împărţim, ci ne împart. Le-am îngrămădit în inbox-uri, în memorie, în pumni. Încolăcidu-le noaptea, respirându-le strâns, spălându-le cu vin dulce şi Cuba Libre de toate înţelesurile şi subînţelesurile, le-am folosit fiecare pe fiecare. Acum zac împăturite pe masă, lângă furculiţă, câteva în scrumieră, câteva în bolul cu miros de busuioc. S-au decolorat, au tivul rupt şi-s scămoşate, după ce am şters cu ele tejghele şi baruri, banchete de taxi, librării, o bucătărie, două bucătării, trei bucătării, patru bucătării...

Încă vreau să mă trezesc cu piciorul tău greu peste mine. Să nu ştiu dacă să te împing la o parte sau să te strâng mai tare. Să am pijamalele smotocite. Tu să mormăi să mai stau şi să iţi vâri nasul în urechea mea. Să sforăi şi să te ţin de nas. Să ne trezim din când în când şi să zâmbim printre gene. Să te vaiţi că iar ai dormit dezvelit. Eu să reprogramez alarma telefonului ca să întârzii lângă tine. Să fiu dimineaţa ta ciufulită. Să mirosim a somn.
Intr-un târziu, să faci tu cafeaua.

Am să lipsesc un timp. Plec să te aduc acasă.