E asa o vreme calaie afara, calai e si in capul meu. Am ganduri moi, impletite in spic. Uimitor e ca printre ele inca gasesc dorinte. Parca as mai vrea. As vrea sa imi curga scrisul ca pelteaua de pe painea unsa cu Linco la mesele din copilarie. As vrea sa imi curga scrisul cum ii curge lui c, indiferent de noua bazaconie pe care o descrie. Sa-mi scutur glezna de amintirea asta tampita, de obsesia aproape in intregime mentala si mai deloc inimoasa ca intr-un moment, in timp, voi redeveni o optiune. De viata. A ta. Sa nu mai concluzioneze vreun cadru medical ca nu-mi place viata, dupa citirea unei fise in care am completat, la cerere, numarul partenerilor sexuali din ultimele 6 luni si pe cel al tigarilor (ne)fumate dintr-o zi oarecare. De-as avea curaj, l-as plesni pe colegul de la etajul 4 care nu ma saluta niciodata dimineata in 300. As face-o asa, din senin, cand imi respira in par stand la coada in fata tonomatului de cafea. As vrea sa nu-mi mai sariti cu hanorace pe umeri de cate ori ies pe balcoane la tigara. Voi nu simtiti ca fierb? Sau sa ma ridic de la birou intr-o miercuri dupa-amiaza, fara sa salut pe cineva in semn de socoteala, si sa merg La Scena sa petrec ziua boem intr-un fotoliu grena sau in brate de prieten.

As vrea sa ma mangai pe obraji, sa ma ciufulesc in crestet si sa-mi spun ca ma (mai) vreau.